motto:
...căci Tatăl a trei frenezii surori
Wotan este: inspiraţia poetului,
furia războinicului
şi delirul şamanului...

Sfârşitul.
într-un târziu vom pricepe poate
de ce frica nu va mai avea
gustul dulce de pe vremuri şi
mireasma de blândă şi
verde avalanşă de ce cuvintele
ni se vor învârti reci-albastre-n
gurile cleioase de ce
zilele orele minutele
ce ne vor despărţi de întâlnirea cu zeul
din mlaştina cerului
ni se vor prelinge scrijelinde pe trupuri
din ce în ce mai repede şi
prin artere ne vor mai curge atunci doar
arhanghelii
şi câinii obosiţi ai
memoriei iar noi vom zăcea în ţărână
cu colţii scurşi cu ochii-mpleticiţi
dar până atunci
vom arunca în continuare cu suliţe în
privirea lui duioasă
în privirea lui verde
însângerând-o

* * *
Premisele Revolutiei.

istoria muşcă şi ea din noi cu
dinţi viermănoşi
Wotan plânge încetişor
prăbuşit pe o masă slinoasă din
fundul tavernei muncitoreşti. zeul
împarte bolboroseala magică
a fumului de ţigară-necat
în vodcă ieftină cu vasile
proletarul mesianic. revoluţia
se petrece zilnic
a devenit un ritual scorburos
al cenuşii. noua eră-şi croieşte
cu greu drumul spre noi
săpându-ne tunele-n
stânca occipitală. uneori
o simţim cum adie peste republică
precum un miros vag
de sabie. alteori
nu-i acordăm atenţie

suntem singuri
mai singuri decât
după ultimul război
mondial decât
sonda ruginită de pe marte
decât monumentul eroului necunoscut
şi stingher strivit din toate părţile
de-albastre şi reci sedii de bănci.
decât neputinţa măreaţă
a zeului
din mlaştina cerului

căci spectrul neputinţelor noastre
pluteşte pe ape care
ape se fac moi târzii spre
a se îngădui jungherului.
ne dăltuim chipuri cioplite-n vodcă
ne-ntrupăm fantasmele-n făpturi
tubulare străvezii şi ţepoase
şi apoi tăcem simultan în
corul buimac al lehamitei.
liniştea ne-a surprins în
templul acela rece
suspendaţi deasupra mlaştinii
zdrelindu-ne degetele în
harfa cu maţe în lira
cu minciuni fumurii
bine acordate .
în adâncul nostru
foşneşte cenuşa
viitoare

în carotidă
ne-au crescut lame de săbii. catedrale
alcătuite din dangăte-ngemănate de clopot
se năruiesc încetişor timid eliberând
spaţiul îngust înfiripat între
encefalul nostru şi durere. noaptea
cade-n genunchi spărgând seceta
în mii de cioburi arzânde. ochii
ni s-au uscat şi
foşnesc în vântul neguros
de toamnă târzie.

peste pleoapele crăpate
curg muzee farmacii
crâşme gări bordeluri şi
instituţii publice fără
să lase vreo
urmă. într-o eternă zi
de luni.
blue monday

apocalipsa
este scumpa noastră patrie
plaiul străbun în care
trăim şi din care
ne nutrim cu nesaţ.
pământul udat milenii
de-a rândul cu sudoarea
sângele limfa şi veninul
glorioşilor noştri
strămoşi. ţara atroce meleagul final
în care cu haosul entropia
necroza dezagregarea vârtos
ne desfrânăm sub privirea-ngăduitoare
a zeului
din mlaştina cerului

voievozii ne bântuie stingheri ficatul
i-am smuls din cimitire din
mânăstiri şi mausolee
le-am turnat mormintele
în pahare şi am tras o paranghelie
de sfârşit de lume.
în timp ce miresele ne aşteptau
cu picioarele desfăcute
pe paturile puştilor pe
lamele ghilotinelor
pe cânepa-nflorită
a ştreangurilor

ne fumăm cu patimă
propriile ciolane mustind de
verde măduvă
împingem aerul zdrenţuit în carnea
trâmbiţelor ne privim dimineaţa
decesul în ochii lucind de veselie
moartea
are trup voluptuos şi voce şăgalnică
femeile noastre au
sâni de sticlă împăienjenită
mireasmă de altar păgân şi
gust de regrete

el se agaţă plângând de ochii mei verzi
şi-ncearcă să-mi rupă zăgazurile privirii
să-mi desfacă auzul în aşchii
să-mi bântuie somnul deghizat
în ploaie de spini. când privirea mea
năpraznică-l loveşte stârnind
nori de sânge ceţos observ că
între coaste-i odihneşte lama
pumnalului iar dintre sprâncene-i
răsare câteodată
vârful domol al unui glonţ
de argint

în piaţa din mijloc ne adunãm toţi
tãcuţi în jurul ygdrasill-ului festiv
amenajat de edili ne tinem de mâini şi
comitem cercuri . furia noastrã sublimã
fertilã este pe ea cresc holde mãnoase
spice aurii însângerate animale
cu carnea dulce hãlãduiesc
într-însa. si setea se-ncheagã
rotundã în coarnele zeilor

printre turnurile-mpleticite
ale burgului zac în colbul străzii
fraze cuvinte litere
coaja crăpată de arşiţă a discursului
se desface trosnind şi cade.
oratorii se scurg din tribune
şi se-mpreună pe caldarâm
în orgii fumegânde.
pe buzele funcţionarilor se nuntesc
scorpionii
prevestind verdele

şi albastrul palid
al degetelor ei
încleştate pe cuţit . lama
miroase a nisip încins.
înspinat amară e lucirea ei
reflectată-n ochii zeului
din mlaştina cerului.
privirea lui se surpă-n
bucăţi moi gelatinoase
ce se prăbuşesc
asupra noastră. dinspre apus
se rostogoleşte spre noi
stigmatul verde
al crimei

rătăcit în crâşma
burduşită de proletari inconştienţi
discret arhanghelul
se prelinge pe lângă pereţii cariaţi şi
se-ascunde după tejghea
unde începe să scâncească.
îşi secţionează aureola cu
un ciob de alcool şi-apoi
barmanul îi aşează agonia
pe raft printre sticlele de vodcă
peste ei s-a rostogolit brusc
noaptea

iar cerul s-a răsturnat
şi-a-ntors cealaltă parte spre noi
deasupra noastră îşi-atârn-acum
intestinele glorioase de pe care se scurg
asupra-ne bucăţi vâscoase de zei
insuficient digeraţi şi zemuri celeste.
zenitul luceşte-a
viscere-aburinde
orizonturile au fost întunecate
de fierea lui fierbinte revărsată
peste maţe.
cerul e un cadavru
pe masa de autopsie. înspre apus
encefalul lui jilav zvâcneşte
ionizând atmosfera.

fiare-nlăcrimate se scurg pe
umerii noştri spintecându-ne pielea
sfârtecându-ne carnea-nverzită
de pofte nemernice
decupându-ne metereze în stern.
lichefiindu-ne coastele.
cuibărindu-ni-se
printre vertebre.
smulgându-ne din
noi înşine.
în fiecare seară când
apun viperele
ne înălţăm spre culmile
sângelui

în fiecare dimineaţă la
răsăritul durerii
ne trecem gânditori
degetele prin hăţişul arterelor prin
jungla tendoanelor prin
iarba subţire a capilarelor
ne căutăm prin ventricule prin auricule
prin glande prin vertebre
prin lobii encefalici şi
nu ne găsim decât
într-un târziu

ne curăţăm retina de ciulini şpan şi
scrum şi-ncercăm din nou
să murim frumos
şi cât mai
sus

deasupra noastră
doar lupii doar
paingii

* * *
Asasinat
(sunt undeva sus şi-o vagă senzaţie de
intangibilitate îmi înfioară
pielea prăfuită. ei mă privesc cu ură
prin lunetele puştilor automate. armele
clănţăne şi simt cum disperarea se condensează
pe trupurile reci şi-ascuţite ale
gloanţelor ce se apropie înflorind mai apoi
în fiecare secundă ce le desparte
de trupul meu înfigând rădăcini subţirele
în moleculele de aer înghesuite-ntre mine
şi iminenta mea dispariţie. în preajma mea
o grenadă a-nmugurit. încet carnea ei
fragedă pe care se plimbau furnicile
a crăpat şi un abur firav s-a strecurat
afară sprijinindu-se pe o limbă de foc năucă,
căţărându-se spre mine pe
trepte moi de teroare.
privesc cu duioşie
tentativa ei stângace de dezmăţ
străduinţele ei de a părea voluptuoasă
se vede că e debutantă
într-ale desfrâului
ea moartea)

* * *

Animale

dar iată cum sunt alcătuit

împrejurul conştiinţei mele se
află-ncolăcit un şarpe. nu
e hâd are privire zglobie solzi lucioşi şi
întreaga-i fiinţă tubulară inspiră simpatie şi
chiar poftă de viaţă

în interiorul globului ocular
stâng îşi are sălaşul de 17 zile un
păianjen roz translucid care se hrăneşte cu
imagini de târfe dizolvate-n diazepam
din ele-şi ţese pânze mileuri macrameuri
şi le vinde-n faţă la-”mpăratu”
străinezilor senili ce ne
vizitează patria

pe undeva prin
scorbura ce se rotunjeşte între
libido testicule şi stomac
într-un abur nimbat azuriu
domiciliază liliacul
şobolan înflorit cu o
inteligenţă înhibantă. se hrăneşte
cu rădăcinile dulci înfipte-n sânge
ale viciilor şi virtuţilor

în rotula mea agonizează o
hienă călcată pe esofag de un
jeep al legiunii străine ochii ei
debordează de blândeţe şi
îmi dau lacrimile
împrumut. îi rămân
dator cu
un plâns

din când în când lupul
cel bătrân îşi părăseşte bârlogul
săpat în stânca occipitalului
pentru a-mi colinda
multele glande
unele albastre
altele verzi. privirile lui
ascuţite îmi catalizează
secreţiile şi umorile. uneori
se sinucide spintecându-şi
carotidele cu lamele leucocitelor
ori cu tăişul limfei

palma dreaptă aşa cum arată
e doar coaja caldă moale şi cu amprente
a unei tarantule adolescente linia
vieţii a norocului a dragostei sunt
stările ei de spirit
străvăzute prin pielea
mea subţire. câteodată în locul pulsului
la-ncheietura mâinii pot simţi
furia tarantulei locatare sau
doar tristeţea ei
albastră şi
blândă

cobra din femurul drept îşi
digeră cuminte spasmele
cu care o hrănesc . ochii ei strălucitori
îmi penetrează uneori muşchii
coapsei şi spaima din priviri
îi prefigurează fosilizarea ce-o
va cuprinde cândva către
sfîrşitul poemului într-o
rotundă alcătuire

biete jivine ce mă locuiesc

* * *

Fiara pogoara in Cafeneaua Artistilor

Unii spun că l-au văzut închinându-se
la propriul chip cioplit în chip de genune-nfricoşată,
unii spun c-au auzit, lipind urechea
de omoplatu-i îngheţat, zăngănit de arme,
ropot de cerbi, urlete de lupi, imnuri,
lipăit tiptil de paingi, sfârtecări de cărnuri umede,
răguşite cântece de beţie, gemete obscene, mantre.
Paşii jivinelor ce-l locuiesc.
El se zbenguia cu liniştea , cu bezna, cu ceaţa,
în giocuri fără noimă, hărţuindu-şi trupul albastru
în mii de spasme luxuriante, feerice,
frumos colorate. Câteodată se lichefia spectaculos
umplând miliarde de amfore ca apoi
să sublimeze-n damfuri de heliu şi argon
şi să se năpustească zăpadă bruscă
asupra-le.
Ştiau că el le destramă revolta-n fire cenuşii,
ştiau că se îndeletniceşte cu sinuciderea,
că are contacte frecvente şi pătimaşe cu
lumea de apoi. Că e Tatăl freneziilor .
Că şi-a tatuat pe pleoape
o flacără verde.
Că omenirea i se lipise ca un abţibild de frunte,
iar creierul i se revărsase în lubrice cascade
pe umerii-i dalbi. Că haosul este doar unul
din cele 17. 547 de mădulare cu care este înzestrat,
pe lângă încâlceala de spini , mandibule,
colţi , gheare, tentacule...
Că-şi prinsese-n păr,
şăgalnic, Evul Mediu, cruciadele
şi al II-lea Război Mondial.
Şi muzici şi miresme-i însoţeau trecerea măreaţă.

sfârşitul este atomul de carbon
cu care se termină
lama pumnalului e apoi
mireasma subţire scânteindă
a zbaterii pleoapelor lui măiestrit sulemenite
apocalipsa scurgândă pe cea
de-a şaptea copită a calului său şamanic
pe cea din urmă frunză a yggdrasilului

ragnarok este cel mai albastru
dintre cele 13 nume ale sale
El se inspiră.
Îşi priveşte buzele cărnoase , enorme,
se rostogoleşte în laringe, în catedrala toracică mai apoi.
Plâmânii lui i-au ajuns în proprii plămâni.
Ca şi creştetul, sprânceana,
aluniţa de pe tâmplă,
esofagul, clavicula, părul de pe piept,
duodenul, ficatul, coccisul,
pântecele, meniscul,
tendonul lui achille.
degetele prelungi.
Ca şi temperamentul, spaimele,
fobiile, complexele,
furiile, duioşiile.
Toate-i umplu acum plămânii.
Se sfârtecă şi se dăruieşte patetic
propriului sânge ce-l ridică din nou sub fruntea boltită.
Ajuns bucăţele minuscule în neuroni,
îşi dă foc în miliarde
de gesturi glorioase,
pline de tainice înţelesuri...

Apoi expiră.

(miliarde de cadavre minuscule îi lovesc corzile vocale,
falduri de carne ce-avortează-apoi inutile discursuri)

Molecule din trupul său veştejit
se-nglodează în exhalarea festivă a lui valentin & comp.
Se declară expoziţia deschisă.
Artişti umezi, intelectuali, psihopaţi, gazetari,
farisei, monştri, notabilităţi, curve,
deşiră apocalipsa-n lungi fâşii ceţoase.
Crâşma se rostogoleşte din ochiul lui
sfârtecat de nostalgii
neguroase. Şi o veselă vijelie
spulberă deznădejdile.
Crima pluteşte-n aer iar ei, inconştienţi,
întocmesc deşertăciunea. Baloane de săpun ,
figuranţi, clinchete, artificii,
vrăjeli, rânjete, conversaţii lejere,
mici conspiraţii de cartier,
ticăloşii palide şi subţirele
unduindu-se printre mese. Spuma
groasă şi cenuşie a traiului cotidian.
Plictiseala s-a lăţit pe podea şi în nepăsarea ei
întunecată abia sclipesc palid ici-colo
aşchiile agoniei
viitoare

deodată...

Coboară asupra lor. Cu măsele-ngălbenite
sfărâmă paharele,
dozele de bere, CD-urile,
bronzurile lui Mircea, ţevile de gaz,
filtrul de cafea, casetofonul,
oglinzile, feciorelnicele
clavicule ale fetei de la bar care
troznesc şi se desfac
împrăştiind miresme calde. Mozaicul
de sub tălpile ei se-nfioară-n
cercuri largi în timp ce pe scări
se rostogoleşte înăuntru
năvalnic mirosul Fiarei.
El îşi decupează pe chip
un zâmbet subţire.

Shambala îşi deschide
spasmodic sfincterul din partea veşnic
umbrită a cortexului său mustind
de voluptăţi şi orori. Iar conştiinţa lui
se ascute violent şi-mpinge sfârtecarea
spintecarea printre atomii de oxigen,
bioxid de carbon, plutoniu, cânepă arsă
şi vagi urme de aur ce se-nghesuie-ntre
pereţii sângerii ai hrubei.
Legăturile intermoleculare
se desfac troznind şi pe marginile zdrenţuite
ale spaţiului înfloreşte sângele
subţire al materiei. Cu gust metalic de catastrofă.
Privirea-i înaintează-ncet
prin globul de vid ce s-a-nchegat brusc
deasupra tejghelei, oprindu-se pudică
la câţiva centimetri de sânul dezgolit
al blondei din colţ. Apoi
se retrage-n cochilia moale şi verde
de sub sprânceană şi-şi digeră cuminte
bucăţile vâscoase de lumină şi-ntuneric.

Strânşi unii-ntr-alţii cronicari transparenţi
vibrează şi poţi vedea înăuntrul lor
cum frigul îşi înfige ghearele
în ficat, în splină, în simţul datoriei.
Cum gemetele înăbuşite li se calcifiază,
îmbogăţindu-le scheletele fumurii
cu noi creste, ridicături , plăcuţe.
Şerpi verzi, şerpi albaştri devoreaza
aripile-nlăcrimate ale arhanghelului.
Filarmonica şi-a proptit brusc călcâiul
mustind de solfegieri inutile pe grumazul lui.
Şi-un vânt fierbinte cauterizează
rănile ulceroase din tejghea... Vali
îşi împarte averea sărmanilor şi-
mbracă transfigurat pelerina de pelerin. Apoi
sihăstreşte temeinic. Vodca se holbează
buimacă la noi şi urlă prelung,
înfigându-se în cărămizile putrede
La masa din fund un cetăţean mic, palpitând
se-nverzeşte şi crapă distonic,
într-o bolboroseală de spume. Ochii verzi
ai pierzaniei se deschid în pereţi,
vomitând fotonii nedigeraţi.
Vreo trei curve explodează cu graţie
în jerbe viu colorate iar hienele bântuie
printre tablouri sfârtecate,
trăgând de maţe şi tendoane aţoase.

Ea îi zâmbeşte timid, închide ochii şi dansează.
Pe umeri îi încolţesc străluciri şi muzici şi miresme.
(În mâna dreaptă ţine un topor,
ar zice Octavian Gornic )
Iarbă fragedă-i devin paşii.
Între ea şi durere
a răsărit din nou un răgaz auriu.
Ceaţa se strecoară agale
prin fisurile zidului, încă sângerânde.
Dintr-o dată nu se mai aud
decât clipele care se dizolvă una-ntr-alta, clipocind.
Apoi liniştea se coace, devine voluptoasă, simfonică şi
împrăştie miros de ambră.

El bea în continuare, acompaniat de păianjeni...

Într-un târziu îşi îndeasă căciula pe cap, tuşeşte, mijeşte ochii, plăteşte şi pleacă împleticindu-se.

Spre mlaştină.

(Străbunul plai mârâie ameninţător sub
tălpile-i crăpate. Jungla-nfioară bezna i ce s-a
strâns protector în jurul gleznelor,
lama pumnalului se scurge lent
în palmă strecurându-se
spre încheietura unde agale
pulsează nostalgia. Nisipul se zbate-ncolţit
în spatele pleoapelor,
locomotivele-s pustii şi mişună de nebune
cu miile deasupra lui pe poduri
de sulf şi metan, aroma
uraniului îmbrăţişează pădurea,
mlaştina tutelară nu poate fi chiar aşa de
departe)

Cei care au ajuns la marginea lui
spun cã se terminã brusc
într-o muche ascuţitã
şi cã dincolo
nu mai e

nimic !

* * *

Lamentatio

câtă veselie camarade-n respirările tale icnite...cât
patos în fâlfâirea subtilă a mucegaiului
de pe colţii tigrului ce te-nsoţeşte ...
câtă exuberanţă cât carnaval sublimat
în cancerul ce-ţi locuieşte
adânc fiinţa cardinală
bucurându-ţi simţurile... câtă dragoste-n
rănile ce ţi se deschid obscen în aripile cărnoase...
câtă profunzime-n mlaştina prefigurată de
vocea ta umbroasă...

câtă disperare totuşi
în sclipirea fiecăreia dintre miliardele de
celule uriaşe ce-ţi alcătuiesc
făptura-ţi înspăimântătoare,
în freamătul molcom al
aurei tale, în suspinul
sabiei abandonate într-un
întunecos ungher... câtă teamă-
ncape-n spaţiul subţire şi
tăios dintre tălpi şi
pământ

ţi-ai frânt umbra şi-ai împărţit-o
orbilor şi ciungilor şi posedaţilor iar acum
ţi s-a străvezit scalpul şi ţeasta sticloasă .
pe degetele lor verzi pe pleoapele lor albastre
ai înflorit monstruoase orhidee atomice. în
degetele tale lichide alunecă peşti enigmatici.
prin tunelele ce-ţi străbat molatece trupul
bântuie sacrilegiile şi
mireasma ţipătului înăbuşit
răzbate prin labirintul
moale şi fierbinte
al plămânului. şi
începe să fie din
ce în ce mai
târziu

mai demult
cu bătrânele pantere te-ai iubit
cântecul tău disperat
le-a ruginit aroganţa şi le-a
trezit oasele lâncede.
şi pliurile cărnii lor puhave
au fost netezite de flacăra
din vocea ta. pe umerii
tăi îşi făceau atunci
vulturi albaştri cuiburi
şi-n piept îţi apăreau deodată
scorburi căptuşite cu muşchi
şi licheni. răcnetul primordial
ţi-l dezrădăcinai sângerând
dintre corzile vocale.
după toate acestea
jungla a murmurat
ceva de neînţeles
şi s-a ridicat
cu un zvâcnet
la ceruri
la mlaştina cerului

(ei n-au înţeles nimic din zbaterea pleoapelor zeului

din zbuciumul mlaştinii verzui ce-i nimba

dragostea rece pentru ei viermii.

în jurul gleznelor lui musteau

într-o colcãialã uleioasã.

doar glasurile subţiri

tãioase zgâriau

mângâierile

lui tan-

dre.)

de privirea lui atârna lehamitea-
mpodobită cu sânii cristalizaţi ai
fostelor iubite, cu ochii vrăjmaşului
daţi peste cap, cu ciolanele
seci ale străbunilor .
fiorul primordial
e îngropat sub templul în care
doar lumina palidă a jertfelor
mai sfâşie timid
întunericul .

inima-ţi se-nfăşura albastră pe vârful suliţei
femeile Neamului se iubeau cu paingii în cinstea ta
învăluite-n ceţuri istorice îşi îngenuncheau ochii-n
ţărâna străbună îşi silabiseau sexul îşi jertfeau
virtuţile drapate-n verde şi
cădeau mai apoi într-un somn
poleit cu argint . ştiind că
urmaşii lor îţi vor crucifica
umbra palidă şi fierbinte
tu răsuceai nisipul din clepsidră spre
sine însuşi pentru
o ultimă şi tristă revoltă.

dar tu eşti acela
tu eşti cel care ne taci
discursurile revoluţionare tu eşti
cel ce ne-ai nins
de-atâtea ori furiile cu
miliarde de divinităţi micuţe pufoase
şi tandre. ne-ai îmblânzit pumnalele
ne-ai înduioşat ghilotinele
ne-ai sedus ştreangurile cu
zâmbetul tău obosit.

ţi-ai frânt măreţia şi
ne-ai împărtăşit-o iar acum
aura ta ne nimbează şi nouă
viciile mărunte meschine
disperările la care ne dedăm
cu voluptate în cele mai nepotrivite
momente ale scurtelor noastre vieţi

iar uneori pe creştet
ne creşte fiecăruia dintre
noi cei din umilul şi străveziul
tău popor palma ta
răcoroasă şi cuminte
în semn de pace
şi câteodată
de moarte

câtă graţie-n tremurul pleoapei
când plângeai pe umărul descojit
al ploii reci de noiembrie
în întoarcerea mâinii
spre ochii-prăbuşiţi în mlaştini
într-un ultim gest de neînţeles.
câtă dragoste câtă smerenie
îţi pecetluia
chipul îndurerat
când dragonul închis
în lacrima ta zăbrelită
îşi desfăşura spectaculos
aripile

realităţi succesive îţi secţionează
augustul trup în felii subţiri şi
mai transparente decât
însăşi inexistenţa
mai reci decât lipsa materiei.
se aştern apoi foşnind
precum frunzele uscate peste
frunţile lor asudate peste sânii preoteselor
peste săbiile războinicilor
vâjâind în ceaţă peste
intestinele fluturânde
ale vrăjmaşilor pe
câmpul de bătaie peste flamura
zdrenţuită purtând vârtejul
crucificat al lui sol invictus.
SU ASTI

îi priveşti azi cu aceeaşi
dragoste dură şi tăioasă
în formă de halebardă în timp ce
ei îngână litanii în limbi sfârtecate
în genunchi cutremuraţi
în glezne înspăimântate.
în vesele hemoragii
în sfârtecări disecţii străpungeri.
şi lupul şi şarpele şi paingul
se dizolvă-ntr-o singură picătură fumurie
ce se prelinge pe ochiul tău stâng.
cel verde.

* * *

Răsărit de crimă
crima se trezeşte-n zornăit de lanţuri buimacă
el o priveşte-n tihnă relaxat aşteptându-şi sângele
blana ei mătăsoasă se zbârleşte pe ochi îi cresc spini
lucitori şi începe să devină dezirabilă. el tace mai
departe şi îi priveşte duios chipul
sânii metalici şoldurile
coapsele-ntre ele sexul profund pătruns de
tainice-nţelesuri.

printre blocuri se strecoară neştiută

mlaştina

* * *

O moarte cumplită dar eroică îl aştepta...
O moarte totuşi frumoasă, cu trăsături ariene şi craniu dolicocefal, cu ochii verzi, cu trup alunecos de şarpe, cu panglici în păr. Îl aştepta cu absintul pe masă în crâşma cea molcomă de pe buza mlaştinii, apoi în anticamera biroului senatorial, tolănită-ntr-un fotoliu străveziu, îl aştepta mângâindu-şi sexul metalic într-o gară pustie, înconjurată de haite de-ntunerici, îl aştepta în cazinouri dărăpănate, bântuite de fiare...
Insistenţa ei neglijată înflorea-n coroana cu miros ruginiu ce-l aştepta şi ea la poalele obeliscului de marmură neagră din cimitirul ceţos. Privirile ei tăcute se înfigeau verzi şi vibrânde în poarta casei în care el nu mai locuia demult. Şi din ochii i se prelingeau lacrimi tăioase pe obraz, decupând fluvii şi delte roşii în carne. Uneori el trecea razant pe lângă moarte şi, înfiorat, apuca să-i dezmierde-n fugă buzele reci, albastre, sânii ascuţiţi, coapsele aburinde, degetele subţiri şi palide cu care încropea duioase apocalipse...
O vreme n-au mai ştiut unul de celălalt. Împrejurul lui cineva ţesea furibund o realitate din ce în ce mai compactă şi mai strâmtă pe trupu-i, o realitate care îi zgâria umerii, iar privirea lui nu o mai putea străpunge. Îşi dădea seama din ce în ce mai clar că dincolo e ea, îi auzea scâncetele şi nostalgia îl sfârteca fără milă.
Atunci când, în cele din urmă, ea reuşi din nou să se apropie de el, era prea târziu...


* * *

Autopsie
încă propovăduieşti frigul prelingându-te
pe propriul femur dezgolit şi înverzit
îţi mângâi cu degete absente
gerul ce te-nconjoară
într-un halou albastru
pentru ca apoi să te miri că
te mai ascult că încă nu
ţi-am sfâşiat faţa palidă şi tristă. dar
înţelepciunea bruscă îmi
crestează zâmbete arogante pe chip.
n-ai de unde să ştii că de mult
am abandonat sfâşierile
sfârtecările străpungerile că
sunt mai calm decât gautama
sakya muni. calm
cinic şi
fierbinte

îţi arăt fără jenă encefalul
erect decalotat obscen. dintre
lobi ţâşneşte spre faţa ta
virginală gros şuvoi de
gânduri vâscoase şi sumbre
încleindu-ţi ochii şi
buzele umede. îţi strigi
trupul pângărit agale
de războaiele ce ţi se scurg
printre sâni. mi-e milă dar
regretele mi s-au mucegăit
între vertebrele rigide şi
crispate. iar în mine nu
mai încape decât seceta.
liniştea s-a uscat între timp
se surpă peste noi
ucigându-ne

deodată îi văd
de undeva de foarte sus
occipitalul decupat atent
pe masa de ciment
sub lumina zorilor de neon
ce spintecă scârţâind
aerul îngheţat - înăuntru
pot vedea acum
encefalul pe care mişună
miriapozii furnicile gândacii
omizile în care
sapă râmele oarbe. în mijlocul
mirosului de formol,
pe jumătate îngropat în mlaştina cenuşie
a creierului mort,
un fluture cu cap de lup
îşi zbate neputincios
aripile. i-am scobit ochii
injectaţi de furie i-am înfundat
orbitele cu gheaţă
şi l-am botezat
A R M A G E D O N .

biserici prăbuşite
peste ochii tăi plânşi peste
buzele tale tremurânde
mirosind a lacrimă arsă. dinspre
partea umbrită a fiinţei mele
adie mireasmă de rug
şi martir. în ochii îmi luceşte
cuţitul ce mi s-a scurs
ieri din sânge
o nouă dimineaţă se ridică brusc
din ruinele gleznelor tale şi
mi se-nfige-n pleoapă .

în fiecare noapte
mor de câteva ori
la rând

(uneori în preajma lor
se organizează o
veşnică, rotundă,
lecţie de compunere
a descompunerii. voioşi
ei alcătuiesc putrezirea sub
atenta supraveghere
a viermelui viitor desfacerea
dezmembrarea şi dezagregarea
sub privirile înfometate
ale comisiei de hiene
încă nenăscute)

încă nu s-a
terminat

* * *

De dragoste.
niciodată n-am fost atât de aproape
de trupul meu albastru şi târziu
niciodată n-am mai văzut
ochii tăi curgând printre stânci sângerii
fluviu gelatinos rostogolind
pietrele în cale. sau
bântuind printre recifi. sau fluturând
pe catarge ruginite.
n-am ştiut că moartea
e verde şi catifelată. măreaţa
victorie a adormit cu capul
pe umărul cald şi tandru
al înfrângerii. micile
capitulări îmi surâd
astăzi. îmi mai aduc aminte
doar de forma
aerului din
preajma ta

degetele mi le-aş împleti în blana lupului cu
solzii şarpelui cu limba subţire
de foc din privirea ta. cu vorbele tale
filigranate-n aerul îngheţat
al fiordurilor. cu strălucirea
rece şi tăioasă a
sânilor tăi. sângele
mi l-aş exila mi l-aş
fereca-n
lanţuri.

nu îmi mai aduc aminte de chipul tău
nu mai ştiu dacă era albastru
dacă era verde dacă
era frumos cioplit dacă
mă-nchinam la el
dacă puteam
alerga de-a lungul mângâierilor tale
sau erai doar nălucă-njghebată din
schijele frustrărilor mele explodate

uneori îmi plăcea să mor fastuos năruindu-mi
beregata cu buldozere solemne . alteori îmi
ciopleam disperarea-n chip de crâşmă de cartier
cu nume obscen. în care
cu proletari fantomatici
împingeam alcoolul şi bezna
pe-ngustele porţi ale fiinţelor noastre.
pe rafturi printre sticlele de vodcă
întrezăream ţipătul scânteietor
al şoimului. uneori îmi risipeam
luciditatea-ntr-un violent acces de
generozitate
azi dimineaţă
înţelepciunea m-a ajuns din urmă
şi m-a izbit în moalele capului
fără milă

odată ţi-am dăruit un buchet
de ucideri albastre legate
cu beznă să le porţi la gleznă
azi crima s-a ofilit şi miroase-a
tămâie azi revoluţia
s-a catifelat şi roşul s-a deplasat
spre verdele resemnării. în mine
mai încap doar spasmele
disperate ale ştreangului
lama securii a pleznit
în muguri plăpânzi şi
tot ce-a fost atroce-ntre noi
s-a terminat. în inima mea
mai intr-acum doar
sângele

uneori te visez locuindu-mi duioasă şi casnică
cochilia de pe pervaz alteori
în ochiul tău stâng văd
defilând întreaga şi glorioasa
istorie a Neamului. voievozi oxidaţi
de vremurile aprige în care
au ros tunele precum carii.
mohorâţi călugări medievali
flagelându-se frenetic.
cavaleri albaştri
ce-şi târăsc alene cizmele
prin colbul retinei, cai înzăuaţi
ce se strecoară printre conuri şi
bastonaşe, înmlăştinite bătălii
deşarte, răscoale, sticloase
domniţe, cărturari,
pântecoşi boieri,
paşoptişti,
târgoveţi,
popor

mi-am crestat beregata cu frigul tăios
dintre sânii tăi iar azi pe gât
îmi luceşte stingheră doar
o picătură de mercur. ceaţa
te-nvăluie lilieci
îşi fac sălaşuri în trupul
scorburos al secundei ce
ne desparte ne
secţionează. timpului care
a trecut între noi
i-au înmugurit
rădăcini oţelite şi
spini însângeraţi

mângîierile tale mi-au ruginit pe umeri
iar căldura palmelor tale
s-a prelins pe trupu-mi şi
s-a scorojit pe nisipurile pustiei
pletele-mi dalbe mi-au crescut
pînă sub pământ iar strigătele
mi s-au afundat în carnea moale
verzuie a clopotului.
pe ochi mi-au crescut
aripi şi gheare
şi licheni

infatigabila - ei,da!- odisee a reîncarnărilor mele se
prelingea pe-ai tăi nimfatici sâni,
se propaga-n unde pe omoplatu-ţi -
aprigă mireasmă de
lut, iarbă şi tundră -
se spărgea-n 17.349 de picuri strălucitori ce
se prăbuşeau, mai apoi, năpraznic asupra
fantasmelor tale încochiliate
(cochiliinde? cochiliante? ...)

ieri s-a inaugurat chipul
tău întru stropşirea norilor cei
aducători de lehamite ieri am
întemeiat frenezia am întocmit melancolia
priponită-n funde şi orhidee solemn
triumfal am tăcut în cor până
când liniştea cea ascuţită
s-a înfipt în altar
şi toate s-au dizolvat
în ochiul şarpelui
întunecat

pe umeri îmi înmugureşte catastrofa
festivă ornamentată meticulos cu oasele străbunilor
spânzuraţi şi ciuguliţi de vulturi
degetele comit rădăcini transparente fumurii ce
se-nfig pătimaş în miezul problemelor
cele făr’ de soluţii
pe buze-mi se plimbă
aleargă lupi şi paingi
iar ceilalţi aruncă-n mine
cu catedrale
incendiare

corbul de miere-albastră al nostalgiei
şi-a-nfipt ghearele moi între omoplaţii mei
şi putrezirea se strecoară discret
printre planurile mele de viitor.
încep să mă simt rudă cu nisipul cu
întunericul cu liniştea
frate de cruce cu haosul
clonă nereuşită a nefiinţei
verbul mi se usucă-n vântul fierbinte
al istoriei din substantivul propriu
ce sunt a mai rămas doar
un cotor zbârcit de care
trag cu dinţii şacalii
în care se desfrânează
viermii cei neadormiţi. sângele
apune pentru ultima dată
în deşertul albastru din
miezul rece şi ţeapăn
al creierului meu

sfârşitul îmi este din ce în ce mai intim

* * *

nu te mai uita aşa la mine ! mai bine povesteşte-mi
privirea pe care mi-o-nfigi între sprâncene.
desenează-mi tristeţea în colţul ochiului
stâng , ciopleşte-n tâmpla
mea plecarea frigul
moartea

* * *

“…într-un ceas, păgânătatea e ca pleava vânturată!”

mileniile se condensau într-o singură picătură de argint
pentru a se scurge apoi pe chipul său neted o singură
lacrimă ce-ntemniţa în puşcăria ei udă şi tremurată hălci
de istorie păgână mituri trădări şi revoluţii.
timpul trecea ocolindu-l de la distanţă
purtând mireasmă de praf şi scaieţi uscaţi
mototolind biserici şi prihănind fecioare .
soarele devenise mai verde decât piatra
inelului ce-l purta la degetul mic mai
albastru decât veneraţia ce i-o purtau supuşii
genunchii lui însă aveau un aer exaltat şi fumegau .
regi împăraţi voievozi îl urmau
cu paşi fanatizaţi prin colb
spre mlaştina promisă,

dar lui...

i se scurgeau degete prelungi din orbite
după paşii lor ai femeilor verzi şi albastre
ce-şi plimbau viciile-n lesă pe străzi întunecoase
doar ele-i mai răscoleau simţurile amorţite de frigul
nostalgiei doar nimfele heavy-metal
cu tricouri zdrenţuite pe coastele fierbinţi
aburinde doar ele-i puteau re-păgâniza
tălpile împreunându-le iar cu treptele
templelor re-născându-i runele vieţii
în palme şi pe pereţii grotelor din creier doar
milioane de puştoaice de rit sauvage
înghesuite pervers în imense cupe de cristal
bine frapate îi mai puteau răcori cerul
gurii obosit de discursuri.
oasele-i luceau nobile şi grave
străpungându-i carnea uscată
pielea subţire şi friabilă dar mireasma crudă
a copilelor strivite sub ruinele bisericilor
îi umplea acum plămânii înveselindu-i
bronhiile calcifiate.
iar extazul îi apăsa lent implacabil
carotida.

* * *

Privirea.
În ochii lui se plămădeau degete subţirele şi lungi , zece baghete-nguste de carne fierbinte poleite cu-argint împingeau încet, implacabil, cristalinul. Verdele irisului se desfăcea în aşchii înguste, albastre, în fragmente aurii, în cercuri brune... Pe pleoape se umflau de efort vene nebănuite. Pulsul i se urcase din încheietura mâinii ajungând acum în insula neagră a pupilei, zvâcnind tot mai atroce în proximitatea epicentrului exploziei inevitabile. Degetele fragede sfârtecau apoi corneea subţire spre a se naşte urlânde în noua lume a durerii. El îi pipăia acum cicatricile înmugurinde de pe omoplaţi descoperind sfâşietoarele umbre ale aripilor arhangheleşti ce vor răsări-n curând din trupul jilav. De marginile zdrenţuite ale pleoapelor ei atârnau hălci noroioase din subconştientul colectiv al neamului. Imaginea avalanşei ce avea să-i zdrobească un viitor avatar, gustul de lamă al otrăvii ce-avea să-i ardă-n altă viaţă ficatul, strigătul îngheţat al ghilotinei sărutând pielea fină, palpitândă , a unui gât ce-i va răsări peste milenii din alt fragil torace, patima cu care jugulara fragedă muşcă din brici, mireasma dulce şi aspră a cânepii fumate-n tavernă îmbrăţişându-i cu secole-n urmă amicii atlas şi axis până la ireversibilă despărţire, înfiorarea epidermei străpunse-ncet de un leneş glonţ de argint, flacăra palidă a rugului lingând coapse şolduri pântece sâni feciorelnici, vârful lăncii insinuându-i-se între coastele vreunui pâgân străbun, ghearele ruginite ale ciumei smulgându-i carnea absurdă de pe sufletul ermit...

Toate-l izbiră simultan şi ghearele premoniţiei îi înşfăcară beregata.

Privi apoi din nou spre ea. Din ce în ce mai intens, mai înfometat. Cicatricea monstruoasă de pe cornee îi sclipea tot mai tare sinistru umflată şi-nvârtoşată de extaz. Pupila îi depăşea acum conturul feţei, marginea ei înferioară atârnându-i peste îmbinarea claviculelor. Cristalinul îi zvâcnea fierbinte focalizând imaginea ei iar fotonii absorbiţi de vârtejul privirii fanatizate smulgeau în goana lor bucăţi din carnea pe care o loveau cu violenţă. El o vedea acum toată, parcă zdrobindu-se de fundul ochiului, fărâmiţându-i conurile şi bastonaşele retinei. Nervul optic înghiţindu-i în spasme electrice trupul însângerat spre a-l trimite apoi pe conducta sinapselor către encefalul înfometat. Acum ea nu mai exista pentru nimeni în nici una din lumile posibile. De fapt, brusc, ea nu a existat niciodată. Urmele ei în nisipul istoriei s-au şters încă înainte de naşterea timpului.
Acum este doar o bântuire digitală a ţestei lui , spectru prelingându-i-se pe dura mater, pendulând între răsărit şi apus, ricoşând între occipital şi frontal...

a lui pe vecie !

(...ciudat lucru, când a ridicat cu greu privirea spre marginea de sus a lumii pe care o locuia a întrezărit dunga subţire a khol-ului înmlăştinind rădăcinile genelor ei lungi. Universul începu să se contracte, până când deveni o fantă îngustă distilând lumina până la esenţa ei cea mai pură. După care procesul s-a inversat, lumina explodând într-o revărsare cenuşie. Într-o clipită. Într-o clipire... Aroganţa sa suverană începu să tremure spasmodic pemtru a se prăbuşi apoi jalnic în sine însăşi, alunecându-i uleios pe glezne, şi, îngrozit, a început să se retragă. În cele din urmă pelerinajul său spre capătul lumii, spre sfârşitul luminii, îl aduse în preajma unei imense pete umede, cu picioarele-ngropate până la genunchi în conuri şi bastonaşe. O vijelie electrică îi smulgea carnea-n fâşii, îi lichefia oasele transformându-le-n mâl alb gălbui iar creştetul, sprânceana, aluniţa de pe tâmplă, esofagul, clavicula, părul de pe piept, duodenul, ficatul, coccisul, pântecele, meniscul, tendonul lui achille, degetele prelungi, locuiau acum într-un singur fir lung, de fapt un tunel foarte îngust cu pereţi negri, lucioşi, cu reflexe roşiatice. Târziu, trupul i se recompuse altfel, albăstrui şi uşor idealizat, într-o încăpere imensă boltită, în mijlocul unei mlaştini de culoarea scrumului de ţigară. La răsărit, două ferestre rotunde filtrau verde vibraţia materiei. După câteva milenii învăţă să citească semnele schimbătoare printre care bântuia năuc, fără tihnă, lovindu-se uneori de muchiile rotunde, ascuţite, ale hematiilor, alunecând de-a lungul spaimelor şi spasmelor şi aşchiilor ceţoase de amintiri, cioplite-n forme bizare, făcându-şi loc cu greu printre voluptăţi lipicioase şi oarbe. Semnele-i mângâiau tot mai blând ochii virtuali, insinuându-se alunecos în însuşi nucleul fierbinte al conştiinţei sale. Brusc, odată cu o stranie şi acută senzaţie de apocalipsă, l-a izbit Iluminarea.

Şi deodată înţelese, în sfârşit...!
şi gândi că era gândit )

* * *

El vine.
O pojghiţă subţire de mâl acoperise cartierul. Blocurile muncitoreşti, chioşcurile, crâşmele proletare, piaţa agro-alimentară, şcoala, locurile de joacă pentru cei mici luceau sinistru. Îl simţeau venind... Paşii lui umbriţi alungau viermii din hoitul cetăţii. La dreapta lui-şarpele. La stânga-lupul. În urma lui sângele înflorea din junghere. Şi războaie metalice zdrăngăneau vesel legate cu lanţuri de gleznele lui Wotan. Prin ungherele hrubelor deznădejdile se spărgeau clinchetind în miliarde de cioburi umede şi moi. Cântecele dezmembrate ale femeii încă mai bântuiau holurile pustii ale spitalului când umbra fierbinte a zeului i-a ars brusc genele albastre.
Pe maidanul din spatele şcolii duhurile fac dragoste împrejmuite de miros de cuţit. De aroma ascuţită a catastrofei. Statuile din parc şi-au dezgropat rădăcinile şi pipăie acum cu ele pleoapele zdrenţuite ale lupului. Solzii prăfuiţi ai şarpelui. Oxigenul se retrage sfios din calea nărilor lui şi MIG-uri sovietice i se zdrobesc de cornee şi zepellinuri sfârtecate-i atârnă de gene. Din omoplaţi îi încolţesc mici arhangheli roz-translucizi ce-şi rotesc săbiile-n formă de aripi. Duşmanii Neamului îşi împlântă genunchii-n ţărână, plângând, şi penitenţa lor înfloreşte viscerele disecate ale eroilor de pe mesele de ciment.
Eu stau zgribulit la geam şi-mi privesc chipul cum răsare printre norii verzi... Câteodată-mi amintesc faldurile ce înspumau pielea plângândă a femeii. Şi presimt cum umbra lui se vitrifică împroşcându-şi cu aşchii tăioase poporul. Într-un târziu, zeul mă priveşte trist, zâmbeşte şi moare.
Apoi o ia de la capăt.

* * *

Verde şi albastru.
aburii se prăbuşesc pe caldarâmul smălţuit
cu verde. cu albastru. gânduri fugare năuce se lovesc unul de
altul sfios. clinchetind a jale. unii spun că trebuie să sosească. fiindcă le-a
promis. îl aşteaptă. cu mlaştini în braţe-l
aşteaptă. cu vuiete legate frumos cu panglici albastre. cu panglici verzi.
cu stindarde deşucheate. cu priviri dezlânate. cu tigri. cu
paingi. cu sloganuri migălite. cu beţe ascuţite. cu
pistoale sub
pernă. cu drapele în bernă. cu dragoste-
ncolţindă. cu
cioburi de-
oglindă.

în cuştile văzduhului nouri
desveştmântaţi de piei şi
arome - venele
pulsându-şi unul altuia, arterele-şi zdrenţuind -
în ţipăt de şoim secţionează derizoria catastrofă. trebuie să
vină nu se poate altfel ne-a promis doar dă-o
-ncolo de
treabă.

desfrâu ambalat timid în cartoane verzi
pânza mocneşte lent abia aninată de
catargul moale lucios şi albastru ca o
arteră. valurile se despică-n aşchii ţipate strident. e cald. cuvintele se-nghesuie
dau buzna dau şpagă să
intre în
panică. nu încap toate. marea e pătată cu trupuri sfârtecate

Fiara le mângâie buzele cu tentacule lungi subţiri transparente. ţeasta ei
înspăimântătoare este deocamdată departe dincolo de orizont. râsul se
rostogoleşte bolovănos în apa amară. înebunim încet
sigur metodic şi creierele-ngheţate ne străbat colţuroase
oasele craniului. alge verzi (unele albastre) se nuntesc sub covorul de nepăsare
ce-acoperă marea. ei tac şi rugina cuvintelor nerostite miroase a vodcă. el nu dă încă semne. îl
aşteaptă. şi furia mijeşte în amurgul ce le
înlănţuie privirile. veşnicia clănţăne din fălci
metalice.

pe punte marinarii aruncă înspre Wotan cu mese melaminate
cu taburete pliante de stat la
cozi cu flori de plastic cu poze cu bruce lee şi
b.u.g. mafia. în
uralele maselor în scandările puhoaielor de oameni ai muncii
zeul se îndreaptă-ncet spre tribuna oficială. ura înfloreşte într-o
orgie verde-albăstruie.

în ochiul lui imens gelatinos verde ei îngrămădesc
furibund cu patos şi elan tăcerile agonisite
de milenii. prăbuşite convoaie de lacrimi pornesc amarul drum
al pribegiei. exilul şi duhoarea lui subţire-dulceagă.
are senzaţia că ...nu! de fapt senzaţia lui atârnă mustind de remuşcări
spânzurată de un smochin uscat. albastru. prăfos.
se geme solemn festiv. fluturi sticloşi bântuie
megafoanele . acum .

copii surâd inocent din pumnale.din topoare-nflorite gingaş. aerul se-nfioară
şăgalnic frecându-se de umerii lui.
dă să zică ceva în porta-voce. brasarda de pe braţul drept i
se prelinge uleioasă şi picură apoi de pe degete. vocea i se sparge în mii de
cioburi multicolore şi lanţurile ce-i ferecă aripile
zdrăngăne sec lemnos. păru-i lung-verde-sidefiu îi flutură-n
bătaia lunii. i se arată
Calea. surâde deodată
bizar. verde. albastru.

pădurea se-aruncă disperată de pe
balcon. o urmăreşte cu privirea. ea cade monstruos
lichidă pleoscăind prelung. acum se poate
distinge deplasarea verdelui
spre albastru. naţiunea chicoteşte încântată.
la poalele mării pasc jivine sperioase şi
reci. fără rost. în vârf tronează neputinţa rânjind umedă
indiferentă
voluptoasă. latră la noi
gesticulează niţel şi
pleacă. mai durează puţin nu mai e mult se apropie fiţi gata

se uită la el. da se uită acum la
el. el simte clipa sosind transpirată ambetată-mbujorată sinistrată.
pipăind transfigurată în jur. clipa cea oarbă. clipa cea
verde clipa
cea albastră. ochii i se chircesc . i se face milă. plânsu-l
podideşte.plânge în culori grave. reci. se umple
de ridicol.

pe umeri îi izbucnesc deodată copaci seculari
gata-nscorburaţi miliarde de vietăţi noctambule sălăşluiesc ca dintotdeauna-n despicătura bruscă
a pieptului său. barba i s-a-nverzit oxidată de ceaţa intempestivă şi ecoul
strigătelor s-a întors cărunt şi obosit cu tendoanele dezlânate de-atâta pribegie.
cobra din femurul drept i se fosilizează
-ndurerată. rădăcinile oarbe-i sparg călcâiul pietros. cuiburi de
lilieci îi freamătă orbitele. cu degete sterpe nisipoase
îşi mângâie alene
chipul măreţ.

corabie contorsionată-n beznă-ntre malurile de carne verzuie
moale zdrenţuită ce se-nchid spasmodic peste ocean. din ce în ce mai rar.
mai temeinic. mai definitiv. mădulare lucioase avântate confecţionează extazul
final şi-acoperă cu el obrazul lui
de ceară. ca un linţoliu. şi devine nevăzut. nu-l
mai aşteaptă nimeni. nici verde. nici
albastru.

luciri fanatice se-aprind în ochii
poporului. 32.597.000 de dinţi colţi măsele spini gheare coarne mandibule verzi (unele albastre)
clănţăne voios. mândră corabia meşter cârmaciul !
oboseala îşi încropeşte imperiul mucegăit între
clavicule şi
omoplaţi. dihănii moi şi albastre (unele
verzi) se retrag cu torţe festiv. acum. da ! apoteoză.

apocalipsă. şi
dulceaţa

ei.

* * *

Începutul.

(Se târa prăpăstuit spre mlaştina dragă inimii lui.
Desperarea-i cutreiera aorta-n locul sângelui pierdut
în bătălii deşarte, cerul luase chip de lup străveziu. Ceaţa
îi bântuia fără tihnă făptura încă măreaţă,
vietăţile nopţii îi înfiorau epiderma
Mangrove-şi cuibăreau rădăcinile-n
lentoarea umerilor lui osoşi.

Istoria îi săruta acum
spăşită gleznele-nsângerate, colţii ei
înspăimântători prelingîndu-i-se spre tălpi...

A ajuns, fumegând de extaz. Muchia tăioasă
a mlaştinii şi mireasma ei dulce. Zeul
îşi explodează duios carotida într-un gest
căruia haite-ntregi de hermeneuţi
îi vor căuta zadarnic apoi semnificaţia.
Mâl verde-albastru. Din ochiul aligatorului
ţâşnesc violent zorile urlânde gonind
spre cartierele de oameni buimaci ai muncii. El surâde
enigmatic în timp ce nămolul îi mângâie ochii
larg deschişi...

Priveşte spre tunel. Este foarte
târziu. Ultimul tren ţâşneşte
străpungându-i corneea
cristalinul retina
conuri bastonaşe
nervul optic
encefalul.

Ultimul dintre toate.
De la capăt)

Moartea e un lucru verde
E un lucru albastru

atât